Hendea-san

Am avut acum câteva zile o contră pe blog cu Mihai Hendea de la Monitorul şi m-am gândit că faza merită o postare pe blog. Ce m-a stupefiat cu adevărat a fost răutatea cu care mi-a răspuns la comentariul pe care l-am pus la postarea în care mă lua la mişto. Impresia mea este că pe Uncopilutz ăsta nu l-au interesat atât circumstanţele în care a apărut articolul meu (că doar asta incrimina la modul indirect în postare), cât ideea asta de a părea agresiv, de a avea atitudine. Foarte multe din urlăturile lui nu sunt atât critici care se doresc constructive, cât sofisme în care monşerul se ţine băţos.  “Lasă scuzele ieftine”, “mă enervez şi mă opresc aici”, luate în contextul lor original nu transmit ideea că Hendea vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat ci vrea doar să o facă pe durul cu un no-name. Că deocamdată, nu mă pot lăuda cu notorietate în presă, deci sunt un no-name. Tocmai de aceea e şi foarte iritat, cum îşi permite un maţe fripte-coate goale să mă contrazică? Ăsta de unde a mai apărut? Lui cine i-a dat dreptul să vorbească? Sincer mă miră elanul justiţiar pe care i l-a dat presa monitorului nostru. Adică odată ajuns la un ziar, gata am uitat cum e viaţa de student, “dacă faci presă, citeşti presă”. Nu ştiu câţi dintre studenţi apucă să monitorizeze TOATĂ presa clujeană şi TOATĂ presa naţională. În fond, nici măcar nu asta contează, după părerea mea facultatea este o etapă în care trebuie să creşti intelectual prin mijloace variate, nu doar stând toată ziua cu ziarele în nas. Asta e o activitate de care te poţi apuca foarte bine după ce ai intrat în “producţie”. De fapt, momentele în care “faci presă” când eşti student sunt doar perioadele de practică şi internshipurile. Hendea nu vrea să vadă nuanţele, să înţeleagă contextul. Tot ce vrea el să taie şi să spânzure (“te-aş încuraja să-ţi faci un sepuku”), deşi poate că perioada în care fusese scris materialul a fost una grea pentru autor. Alergam de la cursurile Lingua la cele de la facultate, stăteam în bibliotecă cu revistele lui Rad şi manualele de engleză, dădeam fuga la Clujeanul& ajutam la manifestările cercului. Nu mai aveam, vorba Anei Blandiana, “pauză de respiraţie”. Tot ce vede el e că “am picat de Hopa-mitică”. Ca să nu încheie într-o notă a la Mircea Badea cu venele umflate la gât, îmi face o recomandare de dascăl iritat şi exigent: “Hai, spor la treabă şi fă-ţi-o calumea de acuma!” Acest Robespierre al blogosferei mă şochează oarecum, deoarece face parte dintr-un fenomen mai larg: acela al foştilor studenţi, care odată ajunşi în presă uită de unde au plecat şi îşi slobozesc toate umorile pe cei care sunt încă la facultate. Îmi aduc aminte că şi Alexandra Groza de la Clujeanul suferea de acelaşi nărav: făcea spume la gură dacă îmi permiteam să o întreb sau să îi cer ceva. Odată nu am apucat să deschid bine gura, murmurând: “Alexandra!”, că mi-a răspuns foarte scurt şi sec: “N-am timp!” Nu conta că vroiam să aflu o informaţie simplă gen ce şofer e de serviciu astăzi, o întrebare venită de la un mucos de student nici măcar nu merită un răspuns. Proiectul pe care l-am avut de făcut la Sânziana m-a făcut să-mi dau seama la ce e bună deontologia. “Pursuit of the news is not a license for arrogance” spun americanii în care în codul lor deontologic, ceea ce eu aş interpreta ca: “faptul că aduni informaţii ca jurnalist nu e un motiv de aroganţă”. Pentru asta s-au şi inventat blogurile: perioadele în care nu aduni informaţii.