Hendea-san

Am avut acum câteva zile o contră pe blog cu Mihai Hendea de la Monitorul şi m-am gândit că faza merită o postare pe blog. Ce m-a stupefiat cu adevărat a fost răutatea cu care mi-a răspuns la comentariul pe care l-am pus la postarea în care mă lua la mişto. Impresia mea este că pe Uncopilutz ăsta nu l-au interesat atât circumstanţele în care a apărut articolul meu (că doar asta incrimina la modul indirect în postare), cât ideea asta de a părea agresiv, de a avea atitudine. Foarte multe din urlăturile lui nu sunt atât critici care se doresc constructive, cât sofisme în care monşerul se ţine băţos.  “Lasă scuzele ieftine”, “mă enervez şi mă opresc aici”, luate în contextul lor original nu transmit ideea că Hendea vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat cu adevărat ci vrea doar să o facă pe durul cu un no-name. Că deocamdată, nu mă pot lăuda cu notorietate în presă, deci sunt un no-name. Tocmai de aceea e şi foarte iritat, cum îşi permite un maţe fripte-coate goale să mă contrazică? Ăsta de unde a mai apărut? Lui cine i-a dat dreptul să vorbească? Sincer mă miră elanul justiţiar pe care i l-a dat presa monitorului nostru. Adică odată ajuns la un ziar, gata am uitat cum e viaţa de student, “dacă faci presă, citeşti presă”. Nu ştiu câţi dintre studenţi apucă să monitorizeze TOATĂ presa clujeană şi TOATĂ presa naţională. În fond, nici măcar nu asta contează, după părerea mea facultatea este o etapă în care trebuie să creşti intelectual prin mijloace variate, nu doar stând toată ziua cu ziarele în nas. Asta e o activitate de care te poţi apuca foarte bine după ce ai intrat în “producţie”. De fapt, momentele în care “faci presă” când eşti student sunt doar perioadele de practică şi internshipurile. Hendea nu vrea să vadă nuanţele, să înţeleagă contextul. Tot ce vrea el să taie şi să spânzure (“te-aş încuraja să-ţi faci un sepuku”), deşi poate că perioada în care fusese scris materialul a fost una grea pentru autor. Alergam de la cursurile Lingua la cele de la facultate, stăteam în bibliotecă cu revistele lui Rad şi manualele de engleză, dădeam fuga la Clujeanul& ajutam la manifestările cercului. Nu mai aveam, vorba Anei Blandiana, “pauză de respiraţie”. Tot ce vede el e că “am picat de Hopa-mitică”. Ca să nu încheie într-o notă a la Mircea Badea cu venele umflate la gât, îmi face o recomandare de dascăl iritat şi exigent: “Hai, spor la treabă şi fă-ţi-o calumea de acuma!” Acest Robespierre al blogosferei mă şochează oarecum, deoarece face parte dintr-un fenomen mai larg: acela al foştilor studenţi, care odată ajunşi în presă uită de unde au plecat şi îşi slobozesc toate umorile pe cei care sunt încă la facultate. Îmi aduc aminte că şi Alexandra Groza de la Clujeanul suferea de acelaşi nărav: făcea spume la gură dacă îmi permiteam să o întreb sau să îi cer ceva. Odată nu am apucat să deschid bine gura, murmurând: “Alexandra!”, că mi-a răspuns foarte scurt şi sec: “N-am timp!” Nu conta că vroiam să aflu o informaţie simplă gen ce şofer e de serviciu astăzi, o întrebare venită de la un mucos de student nici măcar nu merită un răspuns. Proiectul pe care l-am avut de făcut la Sânziana m-a făcut să-mi dau seama la ce e bună deontologia. “Pursuit of the news is not a license for arrogance” spun americanii în care în codul lor deontologic, ceea ce eu aş interpreta ca: “faptul că aduni informaţii ca jurnalist nu e un motiv de aroganţă”. Pentru asta s-au şi inventat blogurile: perioadele în care nu aduni informaţii.

Tema jurnalism online

Crescut într-o familie de preoţi budişti, ajuns apoi compozitor talentat în America,

Katsutaro Kawai alege Clujul

• Povestea unui japonez plecat la 18 ani de acasă, care de 10 de ani a ales să promoveze la Cluj cultura niponă

Cine trece pragul Muzeului de Artă are şansa să întâlnească în sala de expoziţii rezervată festivalului „Zilele nipone la Cluj-Napoca” un japonez simpatic, cam durduliu, purtând nişte ochelari cu rama dreptunghiulară, un prototip pe care avem cu toţii impresia că l-am mai văzut zâmbind când face poze statuii lui „Mathias Rex”. „Bună dziua! Ce faceci?”, sunt vorbele cu care îi întâmpină pe vizitatorii care se perindă pe la muzeu. Japonezul simpatic este de fapt Katsutaro Kawai, preşedintele cercului „Prietenii Japoniei”, dar şi un insolit predicator creştin, venit pentru prima dată în România acum 17 ani, cu convingerea vădită că are o misiune spirituală de îndeplinit pe aceste meleaguri. Înconjurat de imprimeuri „ukioe” ce aduc a perioada Meiji, dar şi de alte artefacte picturale nipone, Katsu-san (cum îi spun membrii cercului) începe să-şi depene povestea.

Istoria personală a lui Katsutaro Kawai

„Am terminat liceul de muzică „Marugame”, din prefectura Kagawa”, mărturiseşte el, cu un zâmbet aproapte tailandez, dar păstrând o volubilitate, pe care taciturnii samurai medievali nu o aveau. Totuşi, istoria personală a lui Katsutaro Kawai începe cu familia de „danka” (preoţi), unde a fost crescut în spiritul tradiţiei budiste „Jodoshinshu”. Dar nu-i plăcea credinţa în care s-a născut, pentru că, spune el: „Budiştii se închină la lucruri care nu merită”. Ca să exemplifice, începe să-mi spună o poveste de când era copil: „Unchiul meu, care era «danka» m-a dus într-o zi la templu. Prin faţa mea templului treceau mii de oameni, dintre care unii se opreau să se închine. Acolo era cel mai mare Buddha din regiunea noastră, o statuie din lemn înaltă din 25 de m. I-am spus unchiului că nu pot să plec capul la lemn şi pietre. Şi a început să-mi dea palme. Nu înţelegeam de ce oamenii cer ajutorul unor statui” încheie Kawai. După convertirea la creştinism, la 16 ani, familia nu-l mai recunoaşte. În Japonia este o ruşine dacă un copil dintr-o familie de „danka” budişti trece la creştini. Aversiunea familiei faţă de noua sa credinţă nu l-a făcut să renunţe la visul său de atunci: să devină compozitor. „Am studiat la Conservatorul din Boston, Massachusets”, mă lămureşte Katsu-san, răstimp în care muzică japoneză se auzea în surdină, venind de la un casetofon deasupra căruia tronau câteva afişe scrise cu caractere „kanji”. Ulterior, am aflat că o parte din muzica care rezona în urechile noastre, fusese compusă chiar de el.

Ajuns la 18 ani în America, a suferit câţiva ani mai târziu o reevaluare a valorilor creştine pe care le adoptase în Japonia, ajungând în cele din urmă misionar baptist.

Istoria venirii şi rămânerii sale în România

Misionariatul baptist l-a adus în România la puţin timp după Revoluţie, în 1991, când mărturiseşte dl. Kawai: a observat o euforie generală printre români dată de eliberarea de sub comunism. Pe români îi descrie astfel: „Poporul român este foarte descurcăreţ şi îndrăzneţ. Are «guts» [tărie, engl.]”. În schimb, nu îi plac la noi „negativitatea” şi faptul că mulţi oameni sunt „deznădăjduiţi” din cauza problemelor financiare. Pe conaţionalii japonezi, Katsu-san îi descrie: „Noi avem două lucruri: faţă şi suflet”. Din japoneza dlui Kawai aflu că este vorba despre „tatemae” (faţă, ceea ce e la suprafaţă) şi „honne” (inimă, gânduri, judecată). Katsu-san ţine să mă lămurească că nu e vorba de ipocrizie, ci de politeţe. Japonezii sunt politicoşi, chiar şi cu duşmanii. „Cu duşmanii dăm mâna, dar nu le dăm bani. Nu ne aliem”, acesta pare a fi modul tipic de relaţionare între locuitorii din Ţara Soarelui-Răsare. Cât îi priveşte pe români, singurul lucru care îl şochează este modul în care „se dezasamblează porcii de Crăciun”. În ţara lui, lumea merge la veterinar pentru astfel de operaţiuni.

Dumnezeirea prin shinto

Silabele înmuiate de silabe asiatice care izvorăsc din glasul lui Katsu-san par o prelungire a gingaşelor artefacte japoneze pe care le-a expus la Muzeul de Artă. „Priviţi, aţestea se numesc «koinobori» şi sânt steme de sărr-bătoare la noi în Djaponia” arată el către nişte zmei portocalii în formă de crap. Aflăm ulterior că steguleţele cu pricina reprezintă un mod de a celebra festivalul băieţilor Natsu-matsuri, o sărbătoare de sorginte shintoistă. Dar acestea nu sunt singurele relicve shinto expuse de dl. Kawai: mai încolo tronează câteva păpuşele pentru festivalul fetelor («Hinamatsuri»), la stânga e un tablou cu un peisaj de festivalul «Sakura» (al florii de cireş), iar în spate priveşte încrutat o reprezentare miniaturală a eroului legendar «Momotaro». Rămânem uimiţi văzând că aceste obiecte de artă pâgâne au fost aduse de un creştin fervent. Kawai povesteşte cu acalmia-i tipică că pentru el şi acestea sunt parte a misiunii sale spirituale. „Şi aţeste obiecte îl reprezintă pe Dumnezeu”, continuă el povestind că la vederea lor mulţi români au devenit mai calmi şi mai buni. Ce planuri are de viitor? Foarte vivace îşi expune zâmbitor dragostea pentru poporul adoptiv cu o butadă proprie: „Acum Romania e casa mea”.

Retelele de social networking încotro?

Până să descopăr de pe Wikipedia ce înseamnă social networking cu adevărat legam acest concept de foarte celebrele Hi5 si Facebook şi mă arătam foarte sceptic în ceea ce priveşte viitorul lor. După cum o caracterizează celebra enciclopedie electronică, o reţea de social networking se bazează pe servicii de construire a unor comunităţi online de persoane care împărtăşesc aceleaşi pasiuni sau activităţi sau doresc să cunoască pasiunile sau activităţile altora. Altfel spus: suntem câteva mii de internauţi pe un site care putem comunica foarte uşor unul cu altul dar tot ce ne leagă e pasiunea pentru cai (am luat un exemplu aleatoriu).  Creatorii hi5-ului ar putea foarte lesne să le răspundă criticilor care îi acuză că utilizatorii lor nu împărtăşesc niciun scop sau activităţi comune şi deci, nu sunt o reţea de social networking în adevăratul sens al cuvântului, că clienţii lor au scopul de a-şi face prieteni (make friends), de a căsca ochii (just look around) sau de a se cupla (date men/women). Dar ce, a căsca ochii nu poate fi o pasiune pentru milioane de internauţi? Corect, poate fi, dar nu acesta a fost scopul primelor reţele de social networking.  De exemplu, Facebook a apărut iniţial ca un fel de portal de comunicare între studenţii din Statele Unite. Din câte îmi imaginez nu fusese creat ca agenţie matrimonială pentru ochelariştii frustraţi (aşa numiţii geeks) care nu găseau în alte moduri prilejul de a agăţa puicuţe ci ca un fel de reţea de lucru în care studenţi dintr-o universitate de câteva mii să se cunoască mai bine, să fac schimb de idei etc.  Ideea pare bună în principiu: eşti manager într-o companie multinaţională în care mai lucrează câteva zeci de mii de acelaşi rang cu tine şi e chiar anost să colaborezi cu ei numai prin rapoarte oficiale, chitanţe, fişe de delegaţie şi alte hârţogării. În schimb dacă managerii discută între ei şi colaborează mai degajat e foarte mare probabilitatea ca eficienţa companiei să crească. Tocmai de aia e bună o reţea de social networking: nu mai degajat vorbeşti cu un superior pe un site gen hi5 decât prin rapoarte contabile? Avantajul îl dau această situaţie emoticonurile, care reuşesc să mai spargă din monotonia unei comunicări subordonat-şef. Şi eu am avut o experienţa foarte plăcută folosind emoticonurile povestind pe messenger cu purtătoarea de cuvânt de la Prefectură, Anca Stănescu şi vă asigur că a fost mai palpitant decât printr-o cerere model legea 544/2001. Părea foarte umană purtătoarea de cuvânt, îşi pusese la status o poză cu băieţelul ei de câţiva anişori şi am fost foarte încântat de asta pentru că aveam impresia că vorbesc cu o colegă şi nu cu o instituţie. Un smiley face ne făcea pe amândoi mai degajaţi. Buun, vine întrebarea dar

ce legătură e între social networking şi trimiterea de mesaje pe messenger? Răspunsul stă în faptul că tocmai asta e esenţa social networkingului, să aibă posibilitatea de a schimba mesaje cu ceilalţi utilizatori. După cum ni s-a povestit la cursuri, reţelele de social networking vor căpăta tot mai mult importanţă pe viitor. Înclin să cred că aşa va fi dar nu mă gândesc la o situaţie de genul: acaparare a internetului de hi5, Facebook sau MySpace. Mai degrabă firmele mari vor încerca să-şi îmbunătăţească comunicarea cu angajaţii printr-o astfel de reţea sau vor prelua exemplul companiilor farmaceutice din Occident care îşi informează clienţii despre produsele noi tot prin intermediul unor servicii de social networking.

Ce se va întâmpla cu “agenţile matrimoniale”: hi5, Facebook, prietenii.ro?

Acum câteva luni, un ziar central titra: “Tudor Chiuariu agaţă tipe pe Facebook”. Nu ştiu cât de adevărată era informaţia cert era că fostul ministru al Justiţiei chiar avea cont pe respectivul site, iar cei de la Academia Caţavencu l-au cam luat la mişto. Ideea pe care vreau s-o transmit e că nu numai omul de rand, cu 8 clase, socializează pe astfel de site-uri ci şi personalităţile, ba chiar şi persoanele educate. Ce pot observa e că, pe zi ce trece lumea devine tot mai deschisă la astfel de mijloace de comunicare şi că acestea încep să-şi piardă din frivolitatea care le caracteriza la început. Totuşi, după părerea mea, puştanii şi adolescenţii duc greul acesui tip de reţele, ei fiind cel frecvent tip de utilizatori. Dar din câte cunosc eu acest regn al adolescenţilor, ei sunt un public care se plictiseşte repede de un astfel de gadget şi de aceea au nevoie în permanenţă de ceva nou. Dacă nu îşi şterg contul şi asta nu e bine pentru reţelele de social networking. Tocmai de aceea, de exemplu hi5-ul şi-a schimbat designul din albastru deschis în albastru închis. Cine nu ţine pasul cu schimbările păţeşte ca Mircul care era foarte popular la începutul anilor 2000, dar acum a trecut în obscuritate, fiind utilizat mai cu seamă de tineri din prima etapă a adolescenţei.

Cel mai tare spam de Anul Nou

De pe vremea cand lucram la Gazeta de Cluj m-am ales si eu cu ceva: am intrat in baza de date cu mailurile jurnalistilor, asa ca zi de zi ma pricopsesc cu tot felul de comunicate de presa. Cele mai banale sunt asa numitele spamuri de Anul Nou, mesaje depersonalizate trimise tuturor jurnalistilor cu urari de sarbatori fericite si alte plictiseli. Cea mai noua pe care am primit-o e chiar neplictisitoare, si pe locul 1 in topul spamurilor de sarbatori. Autorul e Nicolae Fenesan, secretar regional Reprezentanta Transilvania, Federatia Generala a Sindicatelor FAMILIA, cu alte cuvinte, mare stab pe la sindicate.  Comentariile sunt de prisos:

Dragii mosului,

Eu, Mos Niculita, neam cu toti mosii cei buni,

va rog, conform posibilitatilor, sa fiti cuminti, si ponderati, ca, atunci cand vine Marea Criza economica sa nu deschideti Usa nimanui, chiar daca zice ca vine din partea  mea sa a altor doritori de fericire, bunastare, sau cine stie ce alte povesti de adormit ieduti… Asta pana deslusim de unde vine pericolul cel mare, cum ar fi : consumul de sarmalele reci, bere calda, vin prea putin sau palinca cu grade putine.

Intre timp va rog sa acordati timpul necesar Iubirii, Odihnei si  sa Sarbatoriti, impreuna cu cei dragi, cu mult avant ingroparea lui 2008, nasterea lui 2009! Tineti minte doar cele placute amintiri, cu care sa stropiti pentru cresterea Noul An, acum si

 

LA MULTI ANI!

 

 

 

 

 

poPULIIsm ieftin!

Am vazut ieri actul de promulgare a legii de majorare a salariilor profesorilor cu 50 %.Nu mi-a venit sa cred ochilor cand am vazut cu ce se ocupa Basescu! Concret, marinarul nostru simpatic alege sa arunce economia in colaps doar pt a-si asigura un nou mandat. Sa ma ierte bunul D-zeu, dar atunci cand esti presedinte ai si o oarecare responsabilitate sociala, adica nu iti poti permite sa iei decizii care dau bine la public dar distrug economia nationala. O astfel de smecherie foarte populara printre alegatori a facut si Robert Mugabe, dictatorul din Zimbabwe. Acum cativa ani, Mugabe a luat o decizie care in Europa Evului Mediu ar fi avut consecinte sociale si politice dezastruoase: a luat terenurile agricole ale marilor proprietari si le-a dat marii mase a saracimii. Ce nu stia Mugabe e ca acei negri saraci si multi nu aveau resursele fizice, intelectuale si tehnologice de a cultiva pamantul in mod eficient. Si cum Zimbabwe e o tara aflata practic in Evul Mediu, aceasta decizie populista a dus la o foamete ce a macinat intreaga tara. Un aspect care se impune semnalat e ca acei “exploatatori nemilosi” aveau un rol social enorm in respectivul stat african: asigurau functionarea sistemului agricol al tarii. E ceva de domeniul evidentei ca un om venit de la coada vacii nu are resursele necesare pt conducerea unei tari sau a unui sistem. Pana si Mark Twain arata in romanul “Un yankeu la curtea regelui Arthur” cat de puternica era osatura societatii medievale, iar tentativa de impunere a unui sistem modern de conducere cum e democratia in contextul epocii medievale provoca convulsii sociale extraordinare. Pentru accederea la o astfel de modernizare statul respectiv trebuia sa arda cateva etape.  Cam asa si la noi in politica, tara se modernizeaza incetul cu incetul, dar clasa politica nu, refuzand sa arda etapele trecerii prin celelalte guvernari post-decembriste. Tehnica aceasta de a da bani multi la saraci (in speta profesori, o clasa sociala problematica) fara a te gandi la efectele economice reale tine de un populism demn de statele caucaziene. Sau de Romania anilor `90 care nu s-a modernizat pe plan politic foarte mult din epoca discursurilor inflacarate ale lui Nea Nelu. Si Iliescu a dat case la oameni prin intermediul legii 112/1995. Problema e ca multi oameni care au cumparat casele la un pret modic s-au trezit apoi ca imobilul in care locuiesc e revendicat. Halal responsabilitate sociala cu gestul asta populist! La fel si Basescu, a dat o lege care, “aparent”, face bine poporului numai consecintele is de bai (cum spun ardelenii). Orice economist cu scaun la cap stie ca o majorare a salariilor care nu e asigurata de productivitate duce implicit la inflatie si un deficit bugetar ridicat. Dar nu-mi fac probleme. Sunt 100 % sigur ca guvernul Tariceanu va plasa sarcina maririi salariilor pe spatele viitorului executiv. Care se va spala pe maini de aceasta majorare, demonizand vechea guvernare ca le-a lasat o mostenire economica apasatoare.  Exact asa a facut si guvernarea 1996-2000 care a pus colapsul economic pe seama datoriei externe contractate de PSD (fostul FSN). Aceasta e o strategie mostenita de pe vremea impuscatului cand tot rahatul existent in tara la vremea aceea era motivat de datoria externa. Pe final va recomand articolul lui Andrei Plesu “Viciile si virtutile populismelor europene”. Poata va ajuta sa pricepeti gestul lui Basescu, ca eu inca mai lucrez la asta.

Cum e cu etica si deontologia fraţilor?

Încep prin a-mi cere scuze că nu am mai scris de mult pe blog. Am avut alte preocupari si am ignorat aceasta resursa, care dupa cum am descoperit acu ceva timp poate ruina chiar si destine. De data asta am ales un subiect “tare”, pt care ma astept sa fiu porcait. Am fost porcait numa pt k l-am adus discutie, asa k ma astept la ceva mai rau pt fapta de a posta blog o opinie despre incident. Vreau sa pun in discutie incidentul in care a fost implicata Alexandra Pipas la City News. Puteti citi despre pe site-ul ziarului: http://www.citynews.ro/Citynews-ro-nu-accepta-hoti+17587 sau pe blogul lui Liviu Alexa: http://liviualexa.ro/?s=pipas. Am fost cu totul consternat si socat cand am citit articolele. Ideea e k astfel de incidente se pot intampla oricarui student care se afla la redactia unui ziar ca angajat sau chiar si in perioada de practica. Din cate stiu eu Alexandra Pipas se afla acolo mai mult in practica, nefiind angajata cu acte in regula. Daca aveti dovada ca era angajata va rog sa ma contraziceti. Dar sa narez putin incidentul ca sa inteleaga toti cititorii. Colega noastra Alexandra Pipas a avut vara aceasta proasta inspiratie sa incerce sa se angajeze la City News. Pana la incidentul cu pricina, Alexandra Pipas a publicat pe site-ul ziarului mai mult de 30 de articole, pe care le-a scris ca studenta in practica, deci fara sa primeasca banuti. Cel putin asta stiu pana acum. Si iata recunostinta ziarului pt munca patriotica facuta de colega noastra.

Pe data de 5 septembrie Alexandra a facut o prostie pe care o fac multi colegi de la FSPAC: a plagiat. A plagiat, dar nu cum se procedeaza la noi cu lucrari intregi de seminar sau licente, ci a plagiat doua declaratii din Informatia de Cluj. Motivul pt care a facut aceasta prostie astept sa il aflu intr-o postare de-a ei pe blog sau tête-a-tête.  Greseala e greseala, si se plateste. Dar nu la modul disproportionat cum a patit Pipas. Pt fapta ei, ar fi trebuit certata, avertizata, poate data afara, dar chiar si in cazul din urma lucrul ar fi trebuit sa treaca fara mare tam-tam. La urma urmei au fost doar 2 declaratii, iar tipa si-a dovedit competenta jurnalistica scriind alte cateva zeci de materiale bune (pe gratis). Exista situatii in munca de presa cand plagiatul iti este aproape impus. Am vazut de pilda la Pro Tv o scurta declaratie data de Becali in direct la stirile de la ora 19. Declaratia se referea la un eveniment de ultima ora (nu-mi aduc aminte care), iar aceasta era absolut necesara in contextul stirii, mai ales ca Sport-ul urma sa intre peste cateva min in emisie.  In fond toate presa astepta cu nerabdare reactia lui Becali despre evenimentul de ultima ora si doar Pro Tv-ul a reusit sa o smulga. Dupa cateva min am schimbat pe TVR, unde incepusera mai devreme stirile din Sport, iar declaratia lui Becali de la Pro tv era citata, fara insa sa fie precizata sursa. Si aici tot un fel de plagiat e, dar precizarea ca declaratia a fost acordata Pro Tv-ului ar afi anulat existenta unei incalcari de cod deontologic. Probabil ca si cei de la TVR au ales sa nu spuna numele postului concurent pt k ei credeau ca ar da rau la public (TVR-ul nu isi poate obtine singur declaratia?!) sau sa nu le faca reclama gratuita postului celalalt de televiziune. Oricum, banuiesc ca intelegeti mai bine decat oricine graba cu care se lucreaza in presa si foamea de informatii proaspete care caracterizeaza institutiile media. De aceea se recurge uneori la astfel de trucuri. Eu insumi, in articolele pe care le-am publicat in Gazeta am fost nevoit sa preiau cateva declaratii din alte ziare. Materialele pe care urma sa le scriu erau ample si nu gaseam persoana avizata care sa-mi raspunda la intrebari. Asa ca alaturi de informatiile pe care am reusit sa le obtin pana atunci am adaugat o declaratie din Informatia, bineinteles mentionand sursa. In alt articol am mentionat mai vag: “Intr-un cotidian local…”  Nimeni nu m-a certat, nimeni nu mi-a dat in cap. Revenind la Alexandra, situatia ei era mai complicata. In conditiile in care ai o stire de cateva sute de semne nu iti poti permite sa mentionezi ca sursa un ziar concurent. Asta pt ca s-ar putea ca mai mult de jumatate din stirea ta sa fie acea declaratie, deci jumatate din munca apartine ziarului celalalt. Ceea ce nu e corect. Dar ce sa faci cand esti intr-o astfel de sitautie? Redactia iti cere urgent stire despre un eveniment, iar tu nu poti contacta sursa principala? Raspunsul: cauti un alt subiect, sau daca preiei sursa din alta publicatie indici obligatoriu sursa. Data fiind graba cu care lucreaza presa, poate chiar si aiureala specifica tineretii Alexandra Pipas merita clementa. Ok, te sanctionam, dar nu iti ruinam cariera. Cum i-au ruinat cei de la City News cariera colegei noastre? Simplu: publicand o stire despre un eveniment atat de putin important. Aduceti-va aminte ce a zis Robert Turcescu cand a venit la noi la facultate: “Ca jurnalist daca iti pierzi crediblitatea ai pierdut totul!” Chiar si Liviu Alexa-desteptovici a scris pe blog: “Din nefericire, odata cu furtul ei (Alexandra n. red), si-a taiat orice speranta de a mai fi primita in vreo redactie clujeana”. Pentru un cacat atat de marunt compus din 2 declaratii “furate” merita tovarasa Pipas o pedeapsa asa de aspra precum compromiterea carierei?! Eu zic ca nu, pt k aflandu-se la inceput de drum este supusa greselilor. Chiar ea spunea asta in nota lasata catre cititori: “Aduc profunde scuze cititorilor mei pe care i-am prost informat, poate din nebunia tineretii, a lipsei de experienta sau a lumii crude numita presa, in care am intrat cu buna vointa”. Cam pueril formulat as zice eu, dar perfect explicabil. Iar Liviu Alexa, sexologul de la City News isi permite sa faca justitie cu studenti in practica. De fapt, tocmai de aceea a fost publicat articolul ca sa creeze impresia de justitie sociala, un fel de uite cine suntem noi (un ziar de cateva sute de cititori). Dar ce fel de justitie sociala poate sa faca Liviu Alexa care scrie prostii la rubrica de Sex a ziarului. Iata cum isi incepe stimabilul un articol despre perversiunile sexuale: “Capitol extrem de bogat si de o mare importanta, depasind prin implicatiile sale domeniul strict al medicinei si pe cel al specialitatii de psihiatrie, cu largi si profunde implicatii sociale si morale, sfera perversiunilor intereseaza in mod direct institutiile sociale, justitia, relatiile interpersonale, valorile moral-religioase si cultural-educative etc”. Avem de a face intr-adevar cu o perversiune, numai ca e vorba de una de ordin lingvistic, ce seamana cu butadele lui Nea Nelu despre “ancorarea in sinergia faptelor” si “eludarea meandrelor concretului”. In acelasi articol el afirma: “Majoritatea opiniilor sunt de acord in a recunoaste existenta in principal a perversiunilor sexuale“. Opiniile sunt de acord sa recunoasca, nu-mi mai spune?! Pai atunci si personajele lui Urmuz din “Palnia si Stamate” au existat aievea. In fine va las pe voi sa judecati mai incolo, dar ma astept la un limbaj decent. Iar ca o nota finala declar ca nu am nimic impotriva City News-ului sau a colegilor nostri (care isi fac in general bine treaba acolo) ci am ceva impotriva modului in care s-a facut dreptate in acest caz. Atat!

Hai la pamflet bloggere!

Am scris destul de recent un pamflet pentru o revistă studenţească. Şefului de redacţie nu i-a plăcut. Păcat! Am încercat să combin elemente de limbaj arhaic, literatură si faze despre Becali pe care le-am descoperit pe Youtube (când îşi distruge Maybachul cu ranga). Eu aştept părerile voastre. În primul rând e important să văd dacă vă prindeţi de “faze” sau nu. Mie nu mi se pare că am folosit figuri de stil pretenţioase. Daca aţi stat pe televizor, holbându-vă consternaţi la Becali sau v-aţi făcut temele conştiincioşi în liceu n-ar trebui să aveţi probleme. Să vedem ce păreri vă fată creieraşul pe blogosferă

Ştefan cel mare în rating

Într-o dizertaţie literar-istorică dintr-un manual de clasa a III-a de Lecturi istorico-geografice, Nicolae Iorga le dă puştanilor o lecţie despre domnitorul Moldovei: „(…) Ştefan cel Mare împodobi tot pămîntul Moldovei cu clădirile de piatră şi cărămidă, frumos lucrate şi potrivite ale lăcaşurilor sale amintitoare de biruinţă: Putna, Voroneţul, Mănăstirea Neamţ…”. Mai cunoaştem şi în epoca contemporană un astfel de viteaz misticoid care a promis ca după fiecare biruinţă să construiască câte-o beserică. Numa amu’ se luptă cu hahalerele la Vaslui (Suleiman Porumboiu), Codrii Cozminului „Guşă” şi caută să scape ţara de urgia intelectualilor cotropitori. Un om nu mare de statu şi mai degrabă vărsătoriu de şampanie nevinovată la ospeţele de la Golden Şlitz.

Continui descrierea viteazului cu aceleaşi fraze din Nicolae Iorga (comentariile din paranteze îmi aparţin): „Într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi mai curată icoană a sufletului său (icoană curată de la scuipicii şi pupicii de dinaintea meciului cu Middlesborough): cinstit şi harnic (a se citi cercetat de DNA şi meşter cu ranga într-ale Maybach-ului), răbdător fără să uite, şi viteaz fără cruzime (în definitiv de hahalere şi zdrenţe se ocupă Zmărăndescu). Panegiricul continuă: „straşnic în mânie (…cu Dan Voiculescu şi toată Antena voastră!) şi senin în iertare (promite că o să-i treacă supărarea pe jurnalista de la Realitatea care l-a întrebat cum e cu pensiile). În completare, portretul lui sveti Ştefan-Vodă, devenit în contemporaneitate „Războinicul luminii” îl elogiază în aceeaşi notă: „…răspicat şi cu măsură în grai («Diploma de baca…bacaloreat… deci am făcut liceu’ la nr. 13, de mecanică… »), gospodar (îşi taie singur porcu’) şi iubitor al lucrurilor frumoase (spunea la „Dan Diaconescu în direct” că îi plac filmele porno). Ca să nu-l deoache, Iorga îşi aduce portretul encomiastic aproape de final: „…fără nici o trufie în faptele sale («Nu puteţi să-mi distrugeţi mie imaginea că lumea ştie cine-i Becali!»), care i se par printr-însul de aiurea şi de mai sus”. Păi, la rezbelnicul luminii vorbele sunt… pardon, vin de aiurea, iar înjurăturile vin de mai sus (odată cu Duhul Sfânt şi brichetele suporterilor).

Cronicarul moldovan, cel într-o Ureche îi face necrologul lui Ştefan cel mare în rating, în eventualitatea în care nu se vor mai cânta la uşile împărăteşti din Pipera stihurile: „Cucurigu oieri mari/ Daţi punguţa cu mulţi bani!”. Astfel iată ce dzice hronica: „Atâta jale era de plângea toţi (lingăii) ca după un părinte al său, că cunoaşte toţi că s-au scăpat de mult bine (Li s-a urât cu binele!) şi multă apărătură (de cultura cea mârşavă şi dătătoare de dureri de cap).

Habotnicii din popor

Trăim într-o epocă a creştinismului practicat la modul inautentic. Să vă dau un exemplu: când au traseu pe lângă o biserică mulţi trecători îşi fac de trei ori semnul crucii cu precipitarea omului deranjat de muşte. Alţii preferă semnul crucii în variantă prescurtată: nu-şi ating cu degetele fruntea, pieptul sau umerii ci îşi bălăngănesc mâna de sus în jos şi de la stânga la dreapta ca şi cum şi-ar face vânt cu pumnul să alunge o mireasmă puturoasă. În momentul în care execuţi acest gest ritualic ai nevoie de o dinamică corectă, dar şi de o conştiinţă îndreptată spre divinitate . Nu cred că aceşti trecători fugitivi care-şi bălăngănesc mâna în semn de cruce comit un act de credinţă. Mai degrabă au dreptate iehoviştii, care spun că aceştia tratează semnul Sfintei Cruci ca pe o superstiţie. Precizez clar că mă refer strict la acei credincioşi care îşi face semnul crucii în mod maşinal, ca scărpinatul, uitând să-şi îndrepte mintea înspre Dumnezeu.

Pentru mine această neglijenţă minoră e semnul unui fenomen mai complex. Concret, românul ortodox al vremurilor noastre şi-a dezvoltat o sumă de reflexe şi de obiceiuri care deviază total de la fundamentul credinţei, lăsat de Sfinţii Părinţi. Să luăm ca exemplu apariţia pe piaţă a CD-urilor cu muzică ortodoxă sau bizantină şi o să înţelegem fenomenul. Mulţi dintre cumpărătorii acestor CD-uri care conţin muzică liturgică le cumpără strict pentru valenţele lor muzicale. Adică ascultă inflexiunile vocale ale slujitorilor întru cele sfinte cum ascult eu muzică ambientală. Asta a dus la apariţia pe piaţă a unor mostre de liturghie cu nuanţe psihedelice, de genul compilaţiei „Music inspired by Da Vinci” (2006). Mintea celor care ascultă ca fundal ambiental o liturghie de la muntele Athos nu stă la comuniunea cu Hristos, ci mai degrabă, la modul în care pot obţine relaxarea, eventual „integrarea în absolut”. Muzica ortodoxă a ajuns astfel să fie folosită şi ca fundal pentru scene erotice, cum s-a întâmplat în filmul „Cu ochii larg închişi” (1999, Tom Cruise, Nicole Kidman), unde o scenă de orgie are pe fundal fragmente dintr-o liturghie românească.

La sfinţirea din anul 2007 a parohiei Sf. Toma din cartierul Mărăşti am fost şocat de multe exemple de creştinism inautentic. Cât timp şi-a rostit cuvântarea Bartolomeu Anania, lumea a stat în general cuminte şi ascultătoare. Dar, în timpul slujbei religioase propriu-zise  oamenii erau în majoritate indiferenţi, unii chiar găseau prilejul să bârfească sau să glumească. Acesta e un exemplu de creştinism inautentic pentru că slujba religioasă ortodoxă cere participare activă şi trăire întru Hristos, nu asistare impusă de tradiţie sau de precepte scripturale. Pe perioada slujbei de sfinţire a bisericii, o călugăriţă vindea tot felul de plasticuri cu reprezentări ale lui Hristos sau ale Maicii Domnului. Referitor la acest aspect aş dori să amintesc doar episodul când Hristos i-a gonit pe vânzătorii de animale din Templul din Ierusalim spunând: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari” (Matei, 21:13).

Ceea ce vreau să aduc în discuţie cu aceste exemple este slaba comunicare dintre credincios şi duhovnic. Lumea preferă să-şi fixeze riturile necesare mântuirii din habotniciile religioase ale părinţilor, prietenilor sau ale bătrânilor. Dar această „Sfântă Tradiţie” din popor nu corespunde întotdeauna cu învăţăturile de credinţă ale Sfinţilor Părinţi. De aceea încercările noastre de mântuire individuală pot să devină inautentice, dacă nu comunicăm cu duhovnicul, îndrumătorul sufletesc care trebuie să ne traducă voinţa divinităţii.

Ilegalitatea publicaţiei Noua dreaptă

Încep seria prin care public pe blog temele de seminar si articolele pe care le scriu pentru diferite reviste. Precizez că temele pe care le fac pentru facultate reprezintă şi părerea mea personală despre aceste subiecte fie ele de ordin politic, artistic, filosofic etc. N-aş putea să scriu o dizertaţie despre o idee în care nu cred. Voi puteţi să lasaţi comentarii la ideile dezbătute de lucrări, puteţi chiar să vă inspiraţi pentru alte lucrări. Repet “inspiraţi”, nu copiaţi. Că vă bat cu coada de la topor pe care o am în pivniţă! Despre Noua Dreaptă s-au scris articolaşe în presa clujeană, dar numai de aia că ziariştii n-au avut ce scrie. Nu este o organizaţie care merită să fie băgată în seamă. Cel mai bine au atins subiectul americanii de la Wikipedia: http://en.wikipedia.org/wiki/Noua_Dreapt%C4%83

*

Noua dreaptă este o organizaţie naţionalistă radicală din România care a reuşit timp de câteva zile să deţină un loc pe primele pagini ale ziarelor în perioada de după proclamarea independenţei provinciei Kosovo (17 februarie 2008).

Noua dreaptă se defineşte pe sine ca fiind o organizaţie cu o doctrină care întruchipează „o dreaptă naţională, socială şi creştină” (www.nouadreapta.org/prezentare.php). Activiştii Noua dreaptă îşi recunosc totodată şi orientarea naţionalistă. Articolul 317 din Codul Penal stipulează: „Propaganda naţionalist-şovină, aţâţarea urii de rasă sau naţionale, dacă fapta nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 166, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”. Aşadar se pune problema legalităţii unei organizaţii care promovează naţionalismul ca ideologie. Totuşi orientarea „creştină” a organizaţiei exclude cel puţin la nivel formal tendinţele naţionalist-şovine. Concret, şovinismul este definit în DEX ca fiind o „atitudine politică retrogradă, constând în afirmarea duşmănoasă a superiorităţii unei naţiuni asupra altora […]”, dar concepţia creştină autentică (asumată de Noua dreaptă) susţine valorile stoicismului, ale iubirii aproapelui, implicit şi iubirea duşmanului.În prezentarea de pe propriul site, organizaţia Noua dreaptă subliniază necesitatea existenţei unui organ de presă pentru mişcarea naţionalist-creştină din România. Au apărut astfel publicaţiile naţionaliste (sau neolegionare): Noua dreaptă, Militant, Student, Spada care sprijină idealurile mişcării. Pe noi ne interesează exclusiv publicaţia Noua dreaptă, care este cheia de boltă a propagandei naţionaliste realizate de această organizaţie.Trebuie precizat din start că prezenta lucrare nu este un studiu de caz in adevăratul sens al cuvântului deoarece se va concentra exclusiv pe analiza articolului „Ce vor naţionaliştii”, apărut în nr. 3 al revistei, articol care conţine elemente de încălcare a legii de către respectiva publicaţie (http://www.nouadreapta.org/revista_articol.php?art=6&nr=3&rev=nd).Există într-adevăr tendinţe naţionaliste sau xenofobe în discursul acestei publicaţii, dar instigarea sistematică la ură este greu de dovedit. De exemplu, articolul „Homosexualitatea azi” (http://www.nouadreapta.org/revista_articol.php?art=1&nr=1&rev=nd) din numărul 1 al revistei are unele fraze care intră sub incidenţa Ordonanţei guvernamentale nr. 31/2002 la capitolul incitare la ură şi xenofobie. „Ca să nu refuzăm oamenilor accesul egal la o tardivă huiduire prezentam noi datele omise: 85% din homosexuali practică felaţia […]” este o frază care incită la ură, folosind termenul „huiduire”. În cazul de faţă avem de a face şi cu xenofobie pentru că homosexualul este privit cu aversiunea acordată unui străin: „Pentru un popor creştin, cu o civilizaţie care nu a zămislit astfel de idei niciodată, homosexualitatea e o noţiune străină şi improprie, adusă cu forţa de cei care vor să conducă destinele politice internaţionale”. În rest, articolul vorbeşte la modul defavorabil despre consecinţele pe plan etic şi medical ale homosexualităţii, dar nu oferă soluţii radicale (de genul „deportare” sau „genocid”, clasificate în Codul Penal la categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii) şi, paradoxal, nu instigă la discriminare. Discriminarea este definită în cuprinsul Ordonanţei de Guvern nr. 77/2003 la articolul 2 astfel: „orice excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate [...] orientare sexuală, vârstă, dizabilitate [...] care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege [...]”. Prezentarea defavorabilă a situaţiei unei minorităţi sexuale nu reprezintă în temeiul acestei legi o situaţie de instigare la discriminare, dacă nu avem referinţe la drepturi şi libertăţi garantate de lege. Articolul „Ce vor naţionaliştii”, apărut în numărul 3 din publicaţia Noua dreaptă ar putea constitui temeiul legislativ pentru interzicerea acestei reviste. Materialul cuprinde pasaje care încalcă art. 166 din Codul Penal, privind propaganda în favoarea statului totalitar. Legea spune clar: „Propaganda în vederea instaurarii unui stat totalitar, săvârşită prin orice mijloace, în public, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi”. Totuşi, aceeaşi lege prevede expres prin defiţia cuvântului „propagandă” că răspândirea acestei idei trebuie să se facă „sistematic” (adică la modul organizat şi cu o oarecare frecvenţă) „cu intenţia de a convinge şi a atrage noi adepţi”. În general, articolele publicate în această revistă se mărginesc să expună un punct de vedere radical împotriva unor idei considerate antiromâneşti şi necreştineşti (avortul, homosexualitatea, amestecul dintre rase etc.), dar fără a instiga la încălcarea drepturilor omului. Articolul „Ce vor naţionaliştii” este un atac la adresa regimului politic bazat pe democraţie şi pe pluripartidism. Autorul articolului afirmă că „partidul (ca mod de organizare politică, n. red) este un trib al epocii moderne, este un clan”. Acelaşi autor (care nu s-a semnat) spune: „Ca şi tribul sau clanul, partidul reprezintă minoritatea în raport cu întregul popor. Această minoritate urmăreşte interese comune sau împărtăşeşte o ideologie sectară”. Totuşi această aşa-zisă „minoritate” reprezintă alegerea cetăţenilor, are un temei constituţional şi moral, fiind aleasă prin vot direct şi egal. Referitor la pluripartidism gazetarul Noii drepte scrie: „Numărul partidelor nu schimbă esenţa problemei. Cu cât numărul partidelor este mai mare, cu atât mai acută este lupta pentru putere, ceea ce reduce la zero toate cuceririle poporului şi compromite orice program de dezvoltare socială, axat cu adevărat pe nevoile societăţii”. Dacă ne gândim că participarea mai multor partide la competiţia electorală este drept câştigat prin Revoluţia din 1989, putem observa lesne că articolul conţine incitări cu privire la subminarea Statului de Drept. O altă instigare la subminarea Stautului de Drept este în fraza: „El (statul, n.red) există pentru a servi societatea (poporul), nu noi, oamenii, existăm pentru a-l servi pe el”. Pentru a compromite partidul ca entitate care participă la conducerea statului, gazetarul neolegionar îl numeşte „un instrument dictatorial ultramodern”, spunând că cetăţenilor cărora au votat cu partidele necâştigătoare li se impune un sistem. Ceea ce nu a observat gazetarul este că şi partidele de opoziţie pot să-şi aducă aportul la conducerea statului prin iniţiative legislative într-o democraţie veritabilă, deci şi opoziţia participă indirect la conducere. În locul sistemului pluripartidist autorul materialului propune o „mişcare politică care să reprezinte toate păturile societăţii contemporane, străduindu-se să realizeze Libertatea Naţională (sic!) şi Justiţia Socială (sic!) pentru toti”.Păstrând acelaşi ton dur, gazetarul consideră democraţia reprezentativă o „înşelătorie” şi este împotriva legalizării homosexualităţii. Propunerea de scoatere în afara legii a relaţiilor homosexuale poate fi considerată o instigare la discriminare deoarece are ca scop „înlăturarea în condiţii de egalitate a drepturilor şi libertăţilor acordate” acestei minorităţi.

Chiar dacă propune un sistem de conducere nou, o formă de democraţie directă numită „distributivism”, materialul nu scapă de sub incidenţa prevederii privind propaganda în favoarea statului totalitar pentru că atacă bazele pe care este constituită democraţia în România: partidele, Parlamentul, Statul de Drept etc. Există totuşi o breşă pe care o poate invoca autorul articolului, şi anume că materialul său a fost scris în folosul ştiinţei (adică teoretizează un sistem politic numit „distributivism”), prevedere din Codul Penal care îl poate scăpa de închisoare. În fond chiar dacă autorul articolului ar fi condamnat de o instanţă din România pentru propagandă în favoarea unui stat totalitar, acesta ar putea invoca la CEDO caracterul neproporţional al pedepsei în raport cu fapta comisă. Revista Noua dreaptă nu se bucură de o largă publicitate, astfel că propagarea ideilor din articolele sale radicale este puţin probabilă şi fără efecte în plan vizibil.

Cioara de pe teren

  Toata presa vorbeste despre scandalul aruncarii brichetei din timpul partidei Rapid – Steaua. Dar sa vedeti cat de inventivi erau parintii si bunicii nostri cand era vorba de aruncat obiecte pe teren pe vremea lor. Suporterii de azi sunt mici copii pe langa “ultrasii” din Epoca de Aur.

 Era undeva prin 1975, 1976, iar Clujul avea si atunci 2 echipe in prima divizie: eternele “U” si CFR. CFR si “U” Cluj si Rapid se luptau strasnic pentru evitarea retrogradarii. Erau ani in care echipele erau competitive, campionatul se pierdea la golaveraj (de ex sezonul in care a castigat Argesul campionatul, la egalitate de puncte cu Craiova). Dar sa revenim la Cluj. Rapid facuse deplasarea la in Gruia pentru un meci care se anunta interesant. Lume multa la stadion, se sparg seminte, iar in tribune era rumoare. Era rumoare mai ales ca in poarta nu era nimeni altul decat Rica Raducanu.

Inca de pe vremea aceea Rica era celebru pentru gesturile sale indraznete si atitudinea rebela de pe teren. Pe deasupra mai era si un portar bun si chestia asta nastea invidie. Dat fiind ca in epoca aceea corectitudinea politica nu era la moda (cel putin pt Romania) Rica era luat la misto din cauza originii sale tiganesti. Tata imi povestea ca si  despre Lacatus se zvonea ca s-ar trage dintr-o tiganca care vindea seminte la stadion, prilej de glume pe vremea aceea. Va dati seama cate bancuri si scandari rasiste au avut de suportat acesti fotbalisti… Dar totusi, nu faceau plangere la CEDO ca sunt discriminati! Asta era culoarea locala a epocii. La o bauta lumea facea misto in mod natural de cei cu “tenul mai inchis”: uite colo in departare, un om! Se apropie omul. Stai ca nu-i mai-i om, ii tigan! alaturi de alte alte asemenea anecdote incorecte politic, dar pe sufletul proletarului de rand.

Faza

Inainte sa inceapa meciul CFR-Rapid unul dintre spectatori a avut ideea sa arunce o cioara legata cu sfoara, pe teren. Bineinteles ca mesajul era o batjocura fata de originea etnica a lui Rica Raducanu. Rica insa nu s-a dus ca Lovin la arbitru sa-i spuna sa anuleze meciul, si nici nu s-a apucat sa ascunda cioara la chiloti ca sa aiba proba pentru LPF. A ridicat bratul in aer si atat a spus: “nimeni nu baga meciu asta gol in poarta asta!”. Si asa a fost. Tamango (cum era poreclit in epoca) a aparat exemplar, iar Rapid a castigat cu 2-0 meciul.

Morala 1

Ati vazut ca exista o reactie aproape alergica a ONG-urilor si a unor membri ai comunitatii rrome la auzul unor tachinari de genul “cioara” sau “tiganu` tot tigan ramane!”. Nu spun ca aceste tachinari sunt juste. Dar sa stiti ca tachinarile nu au intotdeauna rolul de a jigni. Unele sunt rodul temperamentului zeflemisitor al poporului roman, astfel ca au un rol doar in chimia interna a omului. Adica il fac pe om sa se simta bine, sa se mai desmorteasca, nicidecum nu ii provoaca antipatii generalizante, cum cred unii. Oamenii sunt in general suficient de cartezieni cat sa-si dea seama ca nu pot generaliza micile lor frustrari. Dar isi mai permit cate-o soparla, mai spun lucrurilor pe nume. Nu va recomand sa va bateti joc de rromi, dar tachinati-i cat ma tachinati pe mine ca vorbesc ardeleneste. Asa ne distram amandoi fara sa ne jignim unul pe celalalt. Iar daca sunteti membrii unei minoritati etnice sau ori de care ar fi ea, fiti si voi toleranti. Chiar daca cel din jur va ponegreste pe criterii etnice, rasiale sau religioase, nu ridicati sabia asupra lui. Ridicati-va voi insiva si luptati sa va castigati respectul! Ideologia americana a corectitudinii politice e totuna cu a umbla cu manusi de cauciuc cand dai mana cu cineva. Respectul nu este este garantat de aplicarea unei ideologii sau de o institutie de combatere (CNCD) ci de toleranta sociala pe care si-o acorda etniile intre ele. Toleranta care nu se poate obtine decat stiind mai mult despre celelalt sau fiind cel putin interesat de mediul in care acesta a crescut. Sper ca nu v-am plictisit pana la punctul asta.

SEX si MUSTE

Bucata care urmeaza nu are nimic de-a face cu sexul si mustele. Am pus-o doar sa va captivez s-o cititi pentru ca e foarte importanta in ecnomia blogului meu. Adica are sau nu rost sa-mi cititi blogul? Va spun ca datele care apar pe blog nu sunt verificate din mai multe surse, deci nu sunt 100% sigure. Nu va incurajez sa luati de bine tot ce scriu, va incurajez sa continuati voi verificarea, ca sa fiti siguri. Oricum scopul meu e sa va furnizez lucruri cat mai captivante si cat mai exacte.

Am avut de suferit din cauza unui articol de pe blog, la care nu am verificat informatia din mai multe surse. Iar rezultatul m-a compromis si pe mine si pe celalalt. De aceea va rog sa nu mai folositi in scopuri malefice ceea ce aflati de pe blog. Batjocura fata de altii sau alte magarii. Trebuie sa verificati informatia inainte de a judeca pe cineva si a-l ataca. De exemplu daca va intalniti cu Rica Raducanu spuneti-i ca tatal cuiva v-a spus povestea (in fond povestea o stiu de la tata). Intrebati-l daca e adevarata, glumiti cu el, cereti-i detalii despre circumstante. Eu am incercat sa reconstitui atmosfera unei epoci de care stiu numai din povesti si de la televizor. Iar povestile au in ele si un dram de mit…